Ecs

E greu să simti durerea atat de acut! Ochii ei plâng iar simpla atingere a aşternuturilor reci doare precum o mie de taieturi. Singură şi claustrată în propria-i cameră încearcă sa uite de tot şi de toate, însă picaturile de ploaie ce izbesc mereu în pervaz îi deschid rănile sufletului. Amintiri fulgeratoare, îi apar in faţa ochilor, izbindu-i sufletul ca talazurile înfuriate ale marii. Si asta doare!
Doare cum nu credea ca poate sa doară amintirea unei picături de ploaie ce se scurge pe un obraz, a unei imbrăţişări calde într-o zi gri şi ploioasă sau a unui parfum dulce.

Se zvarcoleşte în pat încercand să scape de golul ce i-a cuprins trupul şi sufletul într-o menghina ce strange dureros. Blesteamă, înjură şi caută explicaţii! Nimic din ce a facut nu pare greşit! Nimic care să transforme atat de rapid “fluturii” din stomac într-o arsura.

Lacrimile îi curg pe obraji, şi parcă ard cărări pe faţa ei. In minte deşfasoară rapid amintirile celor doua întalniri ce păreau că vor deveni fundaţia viitorului ei. Cât de multe se construiseră pe acea fundaţie, câte vise frumoase, câte speranţe. Apoi totul s-a prbuşit şi a devenit un coşmar. Parcă lumina din gandurile ei l-a topit aşa cum soarele topeşte ceaţa într-o dimineaţa de toamnă. Iar odata cu el s-a mistuit şi sufletul ei.

Copilul nu mai este copil! Nu prima dragoste îi maturizează pe oameni ci pierderea ei! Stie asta, iar durerea i se transformă în ura. Urăşte ce-a visat, urăşte oamenii din jurul ei, îl uraşte pe EL dar mai ales se urăşte pe SINE caci a indraznit să viseze.

Se ridică din pat şi se indreaptă spre baie. Lumina neonului îi arde pentru cateva clipe ochii. Răceala gresiei îi inţeapă tălpile goale. Pentru cateva clipe priveşte uimită la persoana ce o priveşte de după oglinda. Ochii înroşiţi, părul dezordonat, tremurul corpului îi evocă o frunză ingalbenită lasată in voia vantului şi a ploii reci de toamnă.

Aproape inconştientă, porneşte apa rece. In câteva clipe sangele incepe sa şiroiasca în josul mâinii, spre palmă amestecat cu şuvoiul de apa. Mâna incepe sa-i tremure iar lama ii scapă lovindu-se de gresie cu un clinchet metalic.

O ceaţă parca i se aşterne peste ochi. EU, mă ridic din umbra ei şi îi mângai parul, trecător, in timp ce cade lin spre podea. Imi aşez mana peste ochii ei aproape stinşi şi îi ofer pentru ultima dată amintirea unei picaturi de ploaie ce se scurge pe obraz,a unei imbraţişări calde într-o zi gri şi ploioasă si a unui parfum dulce, înainte de a-i lua ultima suflare.

Bestia

Urletul bestiei rupe noaptea in bucati. Din spatele ochilor ei privesc neputincios. Stiu ca ii este foame deoarece stomacul meu arde de durere. O fac sa se tarasca spre marginea orasului, umbra haina a mea, caricatura a ceea ce eram inainte. Foamea ma inebuneste starnindu-mi imaginatia. Ma vad deja plutind in marea de sentimente contradictorii si sange proaspat. Trebuie sa hranesc bestia pana nu se gandeste sa se hraneasca cu mine.
Undeva in spatele meu se aud voci. Fortez bestia sa stea linistita si ma ascund impreuna cu ea in spatele unui zid. E intuneric. Aici ma simt linistit si in siguranta chiar daca ea incearca sa scape din lanturi si sa se hraneasca.
Miros de alcool. Cu siguranta un cersetor beat mort la ora asta. Exact ce ne trebuie. Este complet inconstient de ceea ce urmeaza sa i se intample. Simt mila pentru ametitul care vine pe noua carari fredonand el stie ce melodie prafuita dar dau drumul bestiei. Putin intuneric, cateva imagini fulgeratoare, satisfactie apoi imagini coerente.
Ne spalam impreuna cu sange. Ea e fericita, eu dezgustat. As vrea sa pot vomita. Ma intorc innebunit de fapta mea acasa.
Ma gandesc ca multi nu mi-ar intelege fapta. M-ar considera un monstru, asa cum mult timp m-am considerat si eu. Ei insa nu stiu nimic despre bestie, despre foamea ei pentru carne si nu stiu nimic despre mine si despre foamea mea de sentimente. Cand ne hranim doar asa putem fi pe deplin multumiti, ea devoreaza corpul iar eu sufletul. As vrea sa fie altfel, dar nu exista alta cale.
Ajungem la marginea padurii. Aici este casa noastra de cand a aparut pentru prima data in viata mea in urma cu 2 ani. Ne ascundem de restul lumii. Desi e feroce, ea se teme de oameni.
Prin mirosul de putreziciune umeda al padurii simt parfum de carne curata. Ochii mi se incetosaza. Vrea sa ucida de data asta si nu prentru a se hrani. O va face din placere. Alergam prin padure. Din spatele unui copac uscat o zaresc pe ea. O zeita a luminii, alba ca laptele. Ma ingrozesc cand ma gandesc la ce i se va intampla daca las bestia sa scape. Corpul ei splendid nu merita atingerea noastra.
Ma fortez sa ii rezist. Lanturile se intind. Se intind si se rup. Dumnezeule, e ca si moarta. Putin intuneric, cateva imagini fulgeratoare, satisfactie apoi sufocare. Realizez intr-o clipa ce mi se intampla. Ma inec in gandurile ei, in suferinta ei, in sinuciderea ei.
Bestia se scurge din mine si se taraste in ea. In locul bestiei ramane un cadavru plin de suferinta. Nu va mai temeti de mine, sunt mort acum.

4 Ziduri

Deschid un ochi, il inchid la loc apoi ca sa ii deschid apoi pe amandoi. Constat cu uimire ca nu mai sunt in camera mea. E o camera simpla cu pereti albi, cu un pat, un scaun si o masa. Nici o fereastra, doar o usa, simpla si scorojita de timp. Trag tare de ea. E inchisa. Incerc sa imi amintesc cum am ajuns aici. Nu stiu daca e noapte sau zi, caci neonul de pe tavan nu imi zice nimic. Intru in panica. Caut infrigurat o cheie in camera. Sub pat, sub saltea. Daca e o gluma, e o gluma tampita. Nu gasesc nimic care sa ma ajute. Ma asez deznadajduit pe scaun, poate voi gasi o solutie. Atunci observ. Masa are un sertar. Il deschid si vad cheia, solutia mea salvatoare. O iau si o bag in usa. Se aude un declic si usa se deschide. In fata mea se profileaza un zid de caramida. Parca aud voci. Bat cat pot de tare in zid, arunc in el si masa si scaunul si patul dar parca nu ar fi caramida ci otel. Nu sare nici macar o aschie. Strig dupa ajutor pana nu mai pot. Ma intind ostenit in pat, poate voi gasi o solutie. Adorm.
Ma trezesc agitat la sunetul ceasului desteptator. Uf! A fost doar un vis. Deschid vesel ochii dar imi vine sa urlu cand vad ca sunt in aceeasi camera. Cu peretii vopsiti in negru de data asta si cu ceasul desteptator, propriul meu ceas, asezat pe masa. Usa este iar inchisa dar masa nu mai are nici un sertar desi as putea sa jur ca este aceeasi masa. Ma uit iar sub pat si supriza este ca gasesc cheia sub un picior al lui. O iau si deschid usa. Zidul nu mai este dar dupa usa nu se ascunde altceva decat camera vopsita in alb, ravasita, asa cum am lasat-o data trecuta. Timpul trece iar eu nu stiu cu siguranta daca este zi sau noapte, ceasul ala ar putea sa minta. Ma intind pe patul ravasit. Adorm.
Ma tem sa mai deschid ochii. Desteptatorul suna. Fac un efort si trec de instinctul de a tine ochii inchisi. Sunt in camera mea. Ma uit la usa si acum stiu ca dincolo fie este un zid, fie este o alta camera identica cu camera mea.

Cimitir

Sorb incet pe nari aerul linistit al serii. Rezemat, sprijin zidul cimitirului din oraselul meu mic. Am nevoie de liniste si nu cred sa existe loc mai linistit ca asta. Sunt departe de zarva monotona acum, sunt departe de stresul cotidian.
Nu am baut inca, gandesc pipaind sticluta de vodka din buzunarul hainei, asta e pentru mai incolo.
Intru pe poarta din fata flancata de doua clopotnite. Cerul luminos de mai devreme se inroseste si peste copaci vad soarele ce vrea sa apuna.
Trec linistit printre crucile de la intrare, alea vechi din marmura neagra, si ma indrept spre cele mai noi, ale celor ce i-am cunoscut. Aici imi fac o cruce, aici sarut o alta si parca ma simt mai bine. Cu mortii e altfel, ei nu iti cer nimic.
Ce repede trece timpul aici!Ma indrept spre monumentul eroilor, eroi ai unei natii pe care nu de mult am tras-o in piept, tara "pretina" de altfel.
Ma asez acolo si prind curaj. Asa ca ma avant cu toata forta in ... sticla cu vodka. Beau prima jumatate cu inghitituri mari de parca as fi dupa o zi de plaja si mi-as racori gatul cu apa rece. E mai bine acum! Universul mi se deschide. Stau intins pe spate, privesc stelele si ascult linistea. Totul e calm.
Aud un caine cum urla pe undeva. Cred ca e ala negru de care m-am speriat ca prostu' data trecuta. Am auzit de la niste prieteni, care obisnuiesc sa frecventeze ca si mine cimitirul pe timpul noptii, ca dulaul e nelipsit in zona. Nu da din coada si nici nu maraie pe nimeni, nu mananca orice i-ai ad si daca te apropii de el o ia la fuga de rupe pamantul. Nu stiu cum naiba dar am dat nas in nas cu el. S-a uitat la mine cu niste ochi plansi si a trecut mai departe.
Un vanticel incepe sa adie. Poate ca-s un pic prea beat fiindca mi se pare ca un singur copac isi misca frunzele iar cei din jurul lui sunt inghetati. Ce aiurea si ce misto in acelasi moment. De asta vin aici. Intunericul joaca intotdeauna feste reusite cand il ajuti cu alcool.
Aud pana si voci. Nu! E doar una, de femeie. Ma ridic si ma uit in jur. Prind cu coltul ochiului o miscare, ceva alb in stanga mea. Ma uit atent. Nimic! Ce naiba? Din nou! De data asta in dreapta. Vantuletul ala de mai devreme inceteaza brusc.
Cad in fund. O femeie imbracata in alb sta intre mine si poarta. Sta acolo si ma priveste trista. Misca din buze de parca ar vrea sa spuna ceva dar nu aud nimic. Ma intorc cu spatele la ea, caci nu o mai pot privi, dar ceva ma ridica de par in picioare si ma intoarce. E langa mine, imbracata in rochie de mireasa, vad acum, iar obrajii ii sun brazdati de paraie de lacrimi.
Nu stiu ce sa fac. Sunt fata in fata cu ea si nu stiu ce sa fac! Ce o cauta la ora asta aici? Intinde o mana spre fata mea dar o opresc apucand-o de incheietura. Ii simt raceala cadaverica.
Asteapta ceva de la mine. Ma priveste cu ochii tristi si stiu sigur ca imi cere ceva, ceva ce vine fara voia mea. Ma indragostesc instantaneu de ea, de chipul ei, de trupul ei, de sufletul ei, de tot ce inseamna ansamblul asta. Gasesc in femeia asta tot ce am cautat aici.
Imi scapa un "te iubesc" de pe buze. Mi se topesc picioarele si cad. Adorm sau lesin!
Treptat incep sa-mi revina simturile. A fost o noapte grea. De schid ochii. La doi pasi de mine zace mort cainele negru.

Casa

Un punct de lumina ma scoate din lumea viselor. Sunt leoarca de sudoare si inima imi bate nebuneste. A fost doar un vis rau, incerc sa ma conving singur. In fata canii de cafea si a fumului inecacios de tigara realitatea zilei de azi incepe sa se contureze imbietor. Azi scap de igrasia din camin si primesc in schimb o garsoniera micuta ce a apartinut defunctei mele matusi, o femeie uscata ce a avut destul suflet bun incat sa ma creasca timp de un an. Copilaria mea a fost presarata cu imagini si nume de rude ce si-au facut obiceiul ciudat de a ma pasa una alteia, dupa ce din momentul in care au murit parintii mei.
Pornesc cu geamantanul meu jerpelit pe strada umeda. Prin cap incep sa mi se perinde amintiri vagi, cetoase chiar, despre locul in care ma duc. Au trecut mai bine de zece ani de atunci. Complexul de apartamente cu doua etaje mi se profileaza in minte, la fel si locul de joaca din spatele sau plin de praf si fericire. Zambesc si grabesc pasul.
Am ajuns. Locul asta imi da fior dintr-o data. E o senzatie trecatoare pe care o alunga gandul la mostenire. Intru in cladirea veche si gri. Iar apare senzatia aia ciudata. Urc incet pana la apartamentul de la primul etaj. Ma gandesc ca locul asta nu mai are nimic din veselia de alta data. Emana acum tristete si aer de vechi.
Deschid usa cu cheia lasata de avocat sub pres. Imi este atat de somn. Fumez o tigara si ma intind pe canapeaua ce mi-a fost pat timp de un an. Adorm aproape instantaneu.
Deschid ochii speriat. Mi s-a parut ca aud voci de copii. Se aude acum doar ploaia pe pervazul ferestrei. Afara e intuneric. Nimeresc din prima intrerupatorul iar un bec slab (acelasi bec slab de cand eram mic, imi trece prin minte) inunda incaperea cu lumina galbena si prafoasa.
Arunc o privire in jur. Nimic nu pare sa se fi clintit de la locul lui in ultimii zece ani. Stiam ca matusa-mea, o vaduva cam scortoasa in felul ei, tinea la lucrurile ei dar nici chiar assa. In afara de iluminat si de radioul vechi casa asta arata ca la 1800 toamna. Eh, asta o sa se schimbe . Deschid radioul ca sa ascult stirile. Mananc niste ramasite de mancare ramase de azidimineata si imi arunc un ochi, plictisit, peste cursuri. Maine e duminica!
Aud niste soapte ciudate. Soapte cunoscute. La inceput nu imi dau seama de unde vin. Caut cu auzul sursa si o gasesc langa radio. Pe semne am adormit cu el deschis. Ma ridic sa-l opresc dar sunetele inceteaza brusc. Zorii inunda cu lumina lor cenusie camera. Imi aprind o tigara si o fumez pana la filtru. Realizez ca sunt al naibii de plictisit. O sa ies un pic. Ma imbrac rapid si ies. E atat de liniste aici de parca nu ar mai trai nimeni. Ma indrept spre locul de joaca. Este imaginea universala a unui loc de joaca dar pentru mine e incarcat de amintiri. Uite! Pe bancuta aia statea statea Danut, baiatul vecinilor de palier. Sarmanul era bolnav de ceva ce ii macina corpul si nu ii permitea intelectului sa depaseasca varsta de 2 ani. Un biet copil chinuit ce si-a gasit sfarsitul inecat cu o jucarie chiar aici pe banca. Imi amintesc de parca ar fi fost ieri. Parintii il lasasera aici ca de obicei fiind ocupati cu munca. Cand vecina ce se ocupa de el a coborat sa il ia la masa a descoperit tragedia.
Ma asez pe banca si parca ma lipesc de ea. Dumnezeule! Ce se intampla? Corpul incepe sa-mi tremure si mii de ace imi strapung tamplele. Doare atata de rau! Totul devine negru si nu imi mai aud nici macar respiratia.
Deodata totul revine solid, palpabil. Ma ridic buimac si constat ca mi-a sangerat rau nasul. La naiba! Ce o mai fi fost si asta? Sunt sleit de foame.
Urc in casa si constat cu stupoare ca am fost plecat doar un sfert de ora. Ma uit in jur caci simt ceva schimbat. Caut cu ochii cascati schimbarea, iar ei imi cad exact langa radio. Jucari cu care s-a inecat Danut! Ce dracu? Asta nu era aici ieri! Sau era? Cum naiba nu am vazut-o? Lumina aia tampia! Asta e!
Ma reped pe scari catre iesire si zbor catre primul magazin. Ma intorc si desurubez becul ala slab de parca mi-ar fi cel mai mare dusman. Trag de el in draci ca sa iasa din lacas. Dar ce cauta jucaria aia aici? Poate nu e aceeasi, poate e alta! O ridic si ma uit la ea. E aceeasi, are urmele de dintisori intiparite pe ea.
Zgomote din celalalt apartament imi distrag atentia. Un barbat tipa iar o femeie plange in hohote. Las jucaria jos si ies pe culoar. Tipetele sunt mult mai clare. Bat in usa vecinilor cu gandul de a calma spiritele. Usa se deschide de la sine. Din capatul opus al holului ma privesc un barbat si o femeie cu ochii inrositi de lacrimi. Femeia ma chiama prin semne. Ma supun chemarii si ma indrept spre ei. Ma impiedic cumva si cad. Simt podeaua cum ma inghite si imagini cu Danut in viata incep sa mi se perinde prin fata ochilor. E mare si inspaimantator. Vrea sa ma ia cu el. Unde? Nu stiu! Urlu cat pot de tare sid eschid ochii. Un batranel, pesemne administratorul caci astia arat toti la fel, se uita la mine mirat. Tac. tac si astept! Ma saluta el primul si imi spune ca a auzit tipete. Ce caut eu aici? Apartamentul asta e gol de ani de zile. Parintii lui Danut nu au mai suportat si au plecat. Ma intreaba cine sunt si ce caut aici. Ii explic ce si cum iar el bufneste in ras. Ma lasa sa ies si trage usa dupa el. Imi recomanda un cei si multa odihna.
Ma intorc in camera ravasit. Ce dracu a mai fost si asta? Aprind lumina dar beculi meu cel nou ii arde filetul ca o lumanare si apoi explodeaza intr-o ploaie de cioburi. Unde naiba l-am lasat pe ala vechi? Ma duc langa radio sa-l caut. Jucaria nu mai e acolo. In spate se aude un sunet vag de picioare tarate.
Ma apuca groaza cand ma intorc. Danut sta pe patul meu in capul oaselor. Deschide larg gura cu dinti mici si ascutiti si scuipa o groaza de cuvinte impleticite si fara sens. nu inteleg decat unul si imi e de ajuns: "Ucigasu-le".
Stavilarele mintii se rup si amintirile incep sa curga. Imi vad propria mana cum indeasa jucaria in gura copilului, aud propriul ras ascutit si rau, simt saliva cum mi se scurge pe maini.
O iau la fuga sa scap. Deschid usa si ies. Aerul rece imi taie avantul. Usa mea este geamul de la balcon. Te-ai razbunat copile, gandesc in timp ce cad si brusc lovesc solul.
Afara incepe sa ninga peste tot.

In Crater

Ingramadit sub mormanul de cadavre astept un sunet.E prea liniste aici in crater. Artileria a tacut, gemetele au incetat caci nimeni nu cred ca mai e in stare sa scoata un sunet.
Noi cei raniti, lasati in voia viermilor in "no man's land" nu avem decat delirul rezervat. Delirul si crampeie de amintiri stropite din belsug cu sete. Cel de langa mine a murit acum cateva clipe lasand in urma orice senzatie de frig, de durere, de disperare. Incepe sa nu imi mai pese iar asta e sigur inceputul sfarsitului. Oricum de la rana ce imi sfasie stomacul nu mai am nici o speranta. Inteapa ca toti dracii acum ca nu mai am pic de adrenalina in sange. O sa fiu si eu in curand un nume pe un zid.
O sa incerc sa ies acum din crater. Nu stiu ce rost mai are dar ma ridic in capul oaselor si pasesc usor spre buza. Inca ma mai tem de inamicul meu, omul. Omul ce nu a fost pe deplin zdrobit de ura celor de partea mea. Omul pe care nu am reusit sa-l suprim dar a reusit sa imi faca pocinogul cu gaura din burta.
Nimic!Liniste si bucati de carne. Trec de primul transeu, ultimul sapat de noi sub ploaia de metal. Umbre ale celor ce au fost candva animati de un sulflet imi trec prin fata ochilor. Aici am trudit NOI cei fara de scapare. Imi dau lacrimile cand ma gandesc la ei, la noi. Cu ce am gresit ca sa fim sfartecati in halul asta?Oare Dumnezeul la care ne-am rugat ca prostii, plini de sperante desarte, nu ne-a auzit? Imi trece prin cap gandul ca ailalti s-or fi rugat mai mult ca noi!Ce stupid! Dumnezeu a murit in nesimtire!
Deodata aerul se umple de miros de carne arsa!In spatele meu apare o flacara care pare sa arda tot in cale. Sunete de bocanci si zanganit de arme vine dinspre locul unde erau transeele inamice. O iau la fuga! In urma mea zgomotul creste iar acum deslusesc soapte. Simt caldura flacarii cum usuca aerul si imi topeste plamanii. M-am hotarat sa mor. Ma intorc sa imi intalnesc destinul dar in urma mea nu e decat noapte si liniste!
De jumatate de ora am nuamai vedenii. Fapturi fantomatice imbracate in alb trec furis prin intuneric. Unele se apropie de mine dar nu le deslusesc nici macar formele. De ce eu? De ce mie? Incep sa strig disperat dupa ajutor dar noaptea imi inghite strigatele! Ma inec in suvoaiele de sange ce imi curg printre buze si brusc incetez sa mai strig caci il simt aproapte!Soldatul negru!Pe asta nu trebuie sa il alertez. Daca ma simte sunt ca si mort. Ma pun pe burta desi gaura mi se umple de pamant si isi cere portia de durere. El vine chiar spre mine cu pasi apasati strivind tot in cale, capete, membre, corpuri. S-a oprit chiar langa mine. Inchid ochii si incep sa spun o rugaciune uitata de zeci de ani si aparuta acum de cine stie unde. "Inger ingeras",pleaca!!!,"ajuta-ma",Doamne fa-l sa plece!!!,"in clipa de rascruce", dispari mizerie!!! ...
Deschid ochii!Nu mai e nimic langa mine. Ma ridic si o iau la fuga dar ma impiedic ca prostul de o bucata de metal. Aerul incepe sa vibreze de parca m-as fi impiedicat de un clopot. Il aud cum se intoarce in fuga dupa mine. Alerg! Nu imi mai pasa de rana, nu imi mai pasa de durere, fug cum nu am mai fugit in viata mea. Bestia urla in urma mea iritata probabil de refuzul meu de a ma lasa prins. Ma impiedic de gardurile de sarma ghimpata dar alerg in noapte. Ma opresc doar cand simt haul de sub mine. Prea tarziu, cad, cad fara oprire spre un fund de groapa ce asteapta nesatul sa ma striveasca si sa ma inghita.
E lumina aici, in groapa mea de transeu. Aud vocile medicilor. Incerc sa le zic ceva dar parca am buzele cusute. Nu iese nici un sunet. Ii vad deasupra mea! Discuta detasat dar parca inciudati de ceva. Aud doar "uita-te la asta, saracul,a incercat sa iasa din crater dar n-a reusit sa insele moartea, Dumnezeu sa il ierte". Cerul devine negru si ma soarbe spre el!Dumnezeule cat te urasc!

Minciuna

Seara de Craciun! Masa in familie! Program TV prost. Ascult in camera mea ultimul album "Kreator". Suna cineva la usa! Colindatorii pulii mele ... sunt sigur. Ma duc sa raspund. Am chef de scandal.
Deschid usa si incerc sa iau o poza de "ce mortii matii vrei?". In fata mea sta un tip mic, imbracat in negru cu o palarie de pe vremea lu' Pazvante cu iz de Burebista. Ma uit la el, el se uita la mine prin ochelarii mari.
Il intreb cat pot de sictirit "Ce vrei?" iar el imi raspunde pe un ton extrem de ciudat : "toata familia ta e moarta". Ma caca un ras infect, trebuie sa fie o greseala, doar ce am luat cina cu ai mei. Ii inchid usa in nas si ma duc la mine in camera. Ii aud pasii tarshiti pe scari. Ce idiot! Cine stie cui ii murisera parintii si idiotul vine si imi zice mie.
Ma ridic subit! In casa nu se mai auzeau voci, nu se mai auzea miscare, doar televizorul mergea la volum mic. Era ceva ciudat cu piticul ala!
Ma duc in sufragerie si ii vad pe ai mei stand nemiscati in fata televizorului. Un cascat lenes taie linistea. SUnt ambii teferi. Idiotul ala chiar a gresit. Incep sa rad iar. Le povestesc si lor. Dar povestea nu-i amuza de loc. Ce e cu voi oameni buni?
Taica-miu se ridica si imi spune sa ma asez. Imi spune incurcat ca ala avea dreptate. Ca familia mea murise in urma cu 17 ani intr-un accident de masina, ca sunt infiat si ca ii pare rau ca nu a putut sa imi spuna chestia asta pana acum.
Ma intorc la mine in camera, dau drumul la muzica, ma asez in pat si astept sa se termine visul asta idiot. Din pacate nu reusesc decat sa adorm!

Calatori

Poarta se deschise şi Kigami trecu în aceastã lume încãrcat cu obiecte ce aparţineau Lumii de Dincolo. Cu simţurile amorţite se aşezã pe iarba umedã aşteptând ca echipa de recuperare sã detecteze semnalul emiţãtorului şi sã îşi facã treaba. Niciodatã porţile nu se deschideau în acelaşi loc. Aveai mare noroc dacã reuşeai sã ieşi la mai puţin de cinci kilometri faţã de locul unde intrasei pe poartã, cu toate cã în Lumea de Dincolo poarta pe care intrai nu se închidea pânã nu ieşeai şi cu atât mai mult, nu îşi schimba poziţia. De aceea Calãtorilor oficiali nu li se permitea sub nici o formã sã piardã din ochi poarta sau sã se aventureze prea departe. Nu se ştia ce poate trece prin ea.

Toţi aveau câte o explicaţie pentru Lumea de Dincolo, însã nimeni nu putea preciza cu exactitate ce era cu adevãrat. La început s-a crezut cã este un teritoriu ce ţinea de mitic pânã când porţile au început sã se deschidã în vãzul tuturor, pe întreaga planetã. Mulţi au fost cei mânaţi de curiozitate, impulsuri religioase sau purã stupiditate sã treacã prin porţi. Puţini însã au fost cei ce s-au întors de acolo.

Poveştile venite împreunã cu cei câţiva supravieţuitori variau în detalii precum legendele despre acea Lume. Se vorbea despre un infern scãldat în foc în care viaţa nu avea ce cãuta, pentru alţii era o lume populatã de creaturi monstruoase iar unele poveşti relatau chiar despre o câmpie întinsã la nesfârşit în care domnea o linişte totala sub un soare roşu şi mic.

Împreunã cu poveştile au început sã aparã şi obiecte cu forme ciudate şi utilizãri necunoscute la acea vreme. Asta pânã oamenii de ştiinţã ai Corporatocraţiei nu au intrat în posesia lor. Ziarele de acum douãzeci de ani prezentau de exemplu efectele Florii, aparent o plantã ce creştea numai în Lumea de Dincolo. Odatã ingeratã trimitea corpul într-o comã profundã ce dura exact doisprezece zile. Pacientul revenea la viaţã cu organismul întinerit, vindecat de orice boalã şi cu un coeficient de inteligenţã sporit considerabil. Când cercetãtorii au analizat compoziţia chimicã a plantei pentru a determina ce anume cauzeazã efectul de întinerire au realizat cu stupoare cã planta nu avea în compoziţie materie organicã bazatã pe carbon, ci pe un element chimic necunoscut ce se comporta asemãnãtor acestuia însã imposibil de replicat în condiţii de laborator. Ceea ce ziarele vremii uitau sã relateze era cã şapte pacienţi din zece fie decedau în primele şapte luni dupã experimente, fie nu ieşeau niciodatã din comã.

La cinci ani dupã apariţia spontanã a primei porţi în mijlocul unei parcãri auto, acestea au încetat sã mai aparã. Au urmat paisprezece ani de critici, acuze şi chiar rãzboaie între membrii Corporatocraţiei, bazate în mare parte pe informaţiile despre obiectele ce trecuserã pragul dintre cele douã lumi şi a tehnologiilor derivate din acestea. Epoca prezentã a ajuns prin urmare sã fie sub controlul a şase Corporaţii majore însoţite de acoliţi, Companiile Secundare.

În urmã cu un an însã toatã situaţia luã o nouã întorsãturã. Porţile începurã se se deschidã din nou. De data aceasta însã în zone restrânse şi complet invizibile celor mai mulţi oameni. Mii de soldaţi ai Corporaţiilor au înconjurat zonele respective, facând accesul aproape imposibil celor din afarã. Urmatorul pas a fost indentificarea şi angajarea Cãlãtorilor, singurii ce puteau sesiza porţile.

Li se spunea Cãlãtori deoarece traversau spaţiul acestei lumi mergând prin spaţiul alteia şi pentru cã dupã fiecare cãlãtorie pãreau schimbaţi, mai închişi in ei decât înainte, poate chiar mai înţelepţi.

Kigami era un infractor şi un liber profesionist în acelaşi moment. Se infiltra în zonele pãzite, pândea uneori cu zilele un portal, trecea prin el, strângea ce îi era la îndemânã apoi se întorcea în lumea lui, departe de locul unde trecuse în Lumea de Dincolo. La întoarcere activa un emiţãtor, iar o echipa de recuperare îl ridica şi îl conducea cãtre Zik, contrabandistul local. Nu ştia cu siguranţã unde ajungeau obiectele aduse de el, însã bãnuia cã printre clienţii lui Zik se numãrau Companii Secundare ce urmãreau sã îşi rãstoarne stãpânii sau chiar alte Corporaţii ce plãteau bani buni pentru obiecte inedite. Oricum nu îi pãsa atâta timp cât îi intrau destui bani în buzunar.

Cele mai comune obiecte ce veneau din Lumea de Dincolo erau Florile, Acele de Albina, nişte obiecte metalice, extrem de ascuţite cãrora nimeni nu le ştia scopul precis şi Scoicile, facute dintr-o piatrã ce îşi schimba culoarea în funcţie de emoţiile celui care o atingea. Preţul lor varia între 5$ şi 20$. Cu adevãrat valoroase erau însã obiectele rare sau unice. Kigami avuse la un moment dat norocul sã gãseascã o Bilã de Cristal, obiect rar fãcut dintr-un material imposibil de distrus indiferent de forţa aplicatã asupra lui sau de substanţele chimice în care era scufundat.

În acea zi era însoţit de un alt Cãlãtor, al cãrui nume nu şi-l mai amintea. Acela fusese cel ce descoperise Bila înconjuratã de trei Nuiele, un soi de raze luminoase suspendate în aer fãrã o sursã de origine evidentã. Neglijent, atinse una şi cãzu imediat secerat. Kigami îşi incercã şi el norocul şi reuşi sã extragã Bila, evitând în ultimul moment o Nuia ce îşi schimba poziţia. Câştigã o groazã de bani de pe urma ei, donând o micã parte unei Biserici pentru pomenirea colegului ce murise. Cãlãtorii aveau un cod al onoarei ce funcţiona exclusiv între ei.

Recuperatorii ajunserã lângã el. Învingând pentru câteva clipe oboseala aruncã sacii plini de Ace de Albinã şi Scoici în spatele camionului descoperit, apoi urcã şi el şi adormi legãnat de maşina în mişcare, sub un cer gri din care picurau lacrimi mici şi dese.