Ecs

E greu să simti durerea atat de acut! Ochii ei plâng iar simpla atingere a aşternuturilor reci doare precum o mie de taieturi. Singură şi claustrată în propria-i cameră încearcă sa uite de tot şi de toate, însă picaturile de ploaie ce izbesc mereu în pervaz îi deschid rănile sufletului. Amintiri fulgeratoare, îi apar in faţa ochilor, izbindu-i sufletul ca talazurile înfuriate ale marii. Si asta doare!
Doare cum nu credea ca poate sa doară amintirea unei picături de ploaie ce se scurge pe un obraz, a unei imbrăţişări calde într-o zi gri şi ploioasă sau a unui parfum dulce.

Se zvarcoleşte în pat încercand să scape de golul ce i-a cuprins trupul şi sufletul într-o menghina ce strange dureros. Blesteamă, înjură şi caută explicaţii! Nimic din ce a facut nu pare greşit! Nimic care să transforme atat de rapid “fluturii” din stomac într-o arsura.

Lacrimile îi curg pe obraji, şi parcă ard cărări pe faţa ei. In minte deşfasoară rapid amintirile celor doua întalniri ce păreau că vor deveni fundaţia viitorului ei. Cât de multe se construiseră pe acea fundaţie, câte vise frumoase, câte speranţe. Apoi totul s-a prbuşit şi a devenit un coşmar. Parcă lumina din gandurile ei l-a topit aşa cum soarele topeşte ceaţa într-o dimineaţa de toamnă. Iar odata cu el s-a mistuit şi sufletul ei.

Copilul nu mai este copil! Nu prima dragoste îi maturizează pe oameni ci pierderea ei! Stie asta, iar durerea i se transformă în ura. Urăşte ce-a visat, urăşte oamenii din jurul ei, îl uraşte pe EL dar mai ales se urăşte pe SINE caci a indraznit să viseze.

Se ridică din pat şi se indreaptă spre baie. Lumina neonului îi arde pentru cateva clipe ochii. Răceala gresiei îi inţeapă tălpile goale. Pentru cateva clipe priveşte uimită la persoana ce o priveşte de după oglinda. Ochii înroşiţi, părul dezordonat, tremurul corpului îi evocă o frunză ingalbenită lasată in voia vantului şi a ploii reci de toamnă.

Aproape inconştientă, porneşte apa rece. In câteva clipe sangele incepe sa şiroiasca în josul mâinii, spre palmă amestecat cu şuvoiul de apa. Mâna incepe sa-i tremure iar lama ii scapă lovindu-se de gresie cu un clinchet metalic.

O ceaţă parca i se aşterne peste ochi. EU, mă ridic din umbra ei şi îi mângai parul, trecător, in timp ce cade lin spre podea. Imi aşez mana peste ochii ei aproape stinşi şi îi ofer pentru ultima dată amintirea unei picaturi de ploaie ce se scurge pe obraz,a unei imbraţişări calde într-o zi gri şi ploioasă si a unui parfum dulce, înainte de a-i lua ultima suflare.