Midian

Thorm se strecura aproape nevãzut prin valurile de refugiaţi de la marginea Euraeei. Clãdirile fumegând în urma bombardamentului din urmã cu câteva ore, sutele de civili înebuniţi de fricã şi ploaia rece îi asigurau în acelaşi timp anonimitate şi protecţie.
Pânã nu demult Thorm fusese un cetãţean oarecare, un comis voiajor în regiunile mãrginaşe ale Midianului. Asta pânã aflã cã nu e singur. Rezistenţa deveni noua lui existenţã.

În lumea pe care el o ştia din momentul în care se nãscuse totul era dominat de economie. Totul avea valoare în bani şi nimic nu trebuia sã împiedice acumularea acestora, indiferent dacã era vorba de o organizaţie sau de o persoanã. Societatea exila sau distrugea, dupã caz orice element ce dãuna acumulãrii de venituri. În acest fel apãrurã coloniile pentru elementele perturbatoare: handicapaţi, dizidenţi sau pur şi simplu incompetenţi.

Mişcarea de rezistenţã îl gãsi pe Thorm cu toate cã Thorm o cãutase aproape inconştient toatã viaţa. Nu ştia cum de puteau avea încredere în el, având în vedere cã pedeapsa pentru opoziţia faţã de Societate şi Conducere era o execuţie ce urma fãrã excepţie unui proces extrem de sumar, însã nu îi pãsa. Îi era suficient sã ştie cã se putea şi altfel iar ceea ce fãcea el ajuta schimbãrii.

Aceasta era prima lui misiune. Se folosise chiar de slujba lui, ce îi permitea mişcarea liberã pe distanţe mari ce ar fi fost imposibil de parcurs pentru un cetãţean obişnuit. Reuşise sã ajungã fãrã mari dificultãţi în Euraea, aflatã sub asediu de peste o lunã, la volanul camionului ticsit de muniţie însã asta fusese partea uşoarã. Era uşor sã nu atragã atenţia într-un convoi ce avea aceeaşi încãrcãturã ca şi el, însã pe strãzile oraşului asediat risca oricând un control al ofiţerilor de contraspionaj.

Tremura de emoţie sub îmbrãcãmintea groasã în timp ce se strecura printre ruinele clãdirilor dãrâmate. Avea acte în regulã, un mic pistol pentru cazul în care acestea nu ar fi fost suficient de convingãtoare. Se îndoia însã de eficienţa lui în cazul întâlnirii cu o patrulã zeloasã, pusã pe fapte mari. Cu toate acestea îşi asumase riscul, având în vedere importanţa încãrcãturii pe care o ducea în rucsac ascunsã sub pachetele de hranã concentratã, medicamente şi muniţie.

Conducerea Corporaţiei Midian permitea comis-voiajorilor sã distribuie, pentru un profit individual mai mare, armament şi materiale „en detail”, soldaţilor, chiar şi în prima linie aşa cã de un control sumar ar fi trecut fãrã probleme. Dacã însã nimicurile de deasupra ar fi fost îndepãrtate ...

Încercã sã nu se mai gândeascã la asta în timp ce trecea pe sub ochii servanţilor unei baterii anti-aeriene. Auzii în urmã comentariile nu foarte mãgulitoare şi parcã simţi în ceafã rânjetele idioţilor însã se mulţumi cã scãpase cu atât. Mereu urâse soldaţii, mercenari adunaţi dintre cei mai violenţi locuitori ai coloniilor.

Fãrã sã îşi dea seama o nouã explozie la câteva strãzi depãrtare îl fãcu sã o ia la fugã. Comportamentul pãru dubios unui ofiţer, obişnuit poate cu exploziile în ultimele sãptãmâni, aşa cã fluierul se auzi imediat în urma sa. Decise sã nu se opreascã şi sã rişte un control aşa cã îşi continuã goana spre clãdirea unde trebuia sã depunã pachetul.

Proiectilele începuserã deja sã şuiere pe lângã el. Mulţumi în gând cã nu auzea bâzâitul unui fascicol energetic şi aproape cã nu simţi când un glonte îi zdrobi umãrul. Adrenalina îi fãcea tâmplele sã zvâcneascã însã îşi continuã goana nebunã spre complexul de locuinţe pe jumãtate dãrâmat ce începuse sã se vadã în faţã. O sutã de metri. Cinci zeci. Zece.

Şocul îl fãcu sã se clatine pe picioare şi sã se împiedice. Cãzu pe spate şi simţi cum gura i se umple de sânge. Mai avu putere doar sã bage mâna în buzunar şi sã scoatã actele. Lumea lui încetã sã mai existe.

Era deja mort când patrula ajunse lângã el. Ofiţerul se aplecã şi ridicã actele. Pe un ton ce nu trãda nici o urmã de regret spuse:
- Dacã se oprea la avertisment scãpa numai cu o bãtaie bunã. Sã mergem, comisu’ a mierlit! Apoi adãgã doar pentru el:
- N-am chef sã completez hârtii.

Se întoarserã pe cãlcâie şi plecarã înapoi spre postul de observaţie. Ultimul dintre soldaţi aruncã scârbit un muc de ţigarã, scuipã şi plecã grãbit sã ajungã din urmã restul patrulei.
Dintre ruinele clãdirii apãru o umbrã. Se îndreptã spre corpul neînsufleţit, luã rucsacul apoi vãrsã conţinulul pe jos. Din mulţimea de pachete viu colorate, pe a cãror etichetã se vedea „M”-ul Companiei, alese o eprubetã pentru componente genetice. Privi prin sticla transparentã uimit de fragşilitatea embrionului dinãuntru.

*

* *

De sub lama Elanei sângele ţâşni şi împroşcã iarba din jur. Reuşise sã îl surprindã pe amãrâtul care stãtea de pazã în faţa complexului, întors cu spatele, şi profitã de ocazia de a-şi uşura evadarea în cazul în care ar fi fost descoperitã. Nu îi plãcea sã facã asta, însã un copil al coloniilor ar fi fãcut orice pentru biletul de ieşire din Infern. Ştia cã moral, mãcar, nimeni nu ar fi condamnat-o.

Se nimerise ca ea sã fie cea care trãsese biletul norocos la tombola destinului. O luaserã cu forţa de pe stradã şi o aruncaserã în spatele unui camion plin de soldaţi. Din primul minut îşi dãdu seama cã ceva nu e în ordine. Nici un soldat nu o lovise. În plus dacã fãcuse ceva puteau sã o împuşte în mijlocul strãzii. Privi pe furiş la chipurile brutelor tãcute ce o sãltaserã şi realizã cã erau perfect capabili de aşa ceva. Atunci, de ce?

Când camionul opri o coborârã cu câteva ghionturi scurte în coaste, din semi-obscuritatea din spate în lumina zilei. Genunchii i se înmuiarã când vãzuse cã se afla în faţa Centrului de Informaţii din colonie. Puţini erau cei care intraserã acolo şi ieşirã în viaţã şi cu atât mai puţini cei care ieşiserã pe propriile picioare.

Soldaţii o conduserã într-o încãpere fãrã ferestre, mobilatã numai cu douã scaune şi o masã. O îmbrâncirã înãuntru iar în urma ei mecanismul de închidere pãcãni de douã ori. O lãsarã sã aştepte un timp ce i se pãruse cât o eternitate, singurã, cu gândul la ce va urma. Auzise şi ea de metodele de torturã ale ofiţerilor de informaţii pe cât de rafinate pe atât de dureroase. Variau de la introducerea aşchiilor de lemn sub unghii pânã la gãurirea unui dinte sãnãtos şi stimularea nervului cu un ac metalic.

Când în sfârşit se auzi declicul mecanismului de închidere a uşii, leşinã. O trezirã un pahar de apã aruncat pe faţã şi douã palme peste faţã, destul de ferme. Ofiţerul o ajutã sã se ridice apoi îi indicã scaunul pe care trebuia sã se aşeze. Se aşezã şi el de partea opusã a mesei şi începu sã o priveascã, cu ochi reci şi o mutrã de criminal lipsit de sentimente. Elana nu îndrãzni sã spunã nimic iar ochii îi erau mere îndreptaţi spre propriile mâini aşezate în poalã.
Ofiţerul începu sã vorbeascã. Îi dãdu vestea cã fusese selectatã sã pãrãseascã colonia, i se acorda gradul de cetãţenie I şi 200.000 de Credite cu care sã înceapã o nouã viaţã în afara coloniei. Bineînţeles cã pentru asta trebuia sã mai îndeplineascã o ultimã sarcinã pentru Companie. I se arãtã fotografia unui copil iar ofiţerul îi explicã pe îndelete cã ea trebuie sã îl gãseascã şi sã îi curme viaţa. Ea se mulţumise sã rãspundã monosilabic şi afirmativ la tot ce era întrebatã mintea-i analizând miile de posibile implicaţii ale deciziei pe care urma sã o ia. Ofiţerul nici mãcar nu se obosi sã o întrebe dacã acceptã sau nu, ştia deja cã acceptase.

Dupã ce terminã de vorbit chemã doi soldaţi care o bãturã crunt apoi îi tãiarã degetul mic de la mâna stângã. Trebuia ca Centrul de Informaţii sã îşi pãstreze reputaţia. În plus trebuia sã nu dea de bãnuit când ieşea de acolo. Faptul cã încã mai era în viaţã putea fi "explicat" doar printr-o comfundare a identitãţii pe care agenţii o fãcuserã.

Aşa ajunse Elana în complexul industrial ce adãpostea laboratorul de geneticã al Rezistenţei la mai bine de un an de la întâlnirea din Centrul de Informaţii. Se mişca tãcut pe coridoare. Evitã paznicii ce patrulau prin clãdire şi ajunse în faţa uşii în spatele cãreia se afla copilul de patru ani.

Aflase de existenţa lui, întâmplator, în urmã cu câteva zile de la un membru al Rezistenţei beat cui care se întâmpla sã o mai şi placã. Ajunsese un memru important al Rezistenţei, asta dupã ce se alãturase cauzei şi toate misiunile la care participase se încheiaserã cu un succes. O porecliserã Elana "Norocoasa". Numai ea se îndoia de propriul noroc, cãci ce motiv putea exista pentru faptul cã avuse ocazia sã le taie, într-o misiune, gâturile exact animalelor ce o bãtuserã la Centru, altul decât faptul cã era urmãritã constant?
Intrã încet în camerã. Rãsuflã scurt pentru a se calma şi încercã în întuneric sã gãseascã patul în care dormea copilul. Îl gãsi şi pipãind pe întuneric dupã copil îi atinse acestuia creştetul.

Ochii i se umezirã de lacrimi la amintirea fratelui pe care îl gãsise mort în pãtuţ în urma unei revolte din cartierul coloniei în care locuia de când se ştia. O bucatã din tavan se desprinse probabil în urma unei explozii şi cãzuse pe el.

Stãtea singurã în întuneric şi plângea încet. Realizã cã preţul pentru viaţa de cetãţean "second-hand", pe care urma sã o trãiascã în afara coloniei, era prea mare. Nu putea sã omoare un copil. Ştia cã nu mai existã cale de întoarcere. Ar fi trebuit sã îi provoace sã o omoare ei în Centru. Ar fi fost mai simplu. Apucã strâns mânerul cuţitului şi îl izbi cu vârful de propriul piept. Cãzu instantaneu şi muri.

În pãtuţul lui copilul zâmbea în somn. Nici mãcar strigãtele de alarmã ale paznicilor ce descoperiserã cadavrul ascuns neglijent din faţa complexului nu îi tulburarã visele. Oh, şi cât de frumos ardeau oraşele în visele sale.

*

* *

Pe câmpia din jurul Solonului, ultima fortãreţã a Midianului, pãrea cã Iadul erupse pe pãmânt. Fascicole laser, multicolore, mãturau pãmântul cãutând parcã oameni pe care sã îi transforme în bucãţi contorsionate de carne şi os. Bobine uriaşe transformau în cãrbune orice fiinţã vie ce avea ghinionul de a se aventura în raza lor de acţiune, bâzâitul lor strident fiind întrerupt din când în când de bubuitul asurzitor al focului de artilerie. Pentru soldaţii aruncaţi claie peste grãmadã în tranşeele puţin adânci pãrea cã lumea întreagã se va surpa şi îi va înghiţi.

Nimic însã, gândea Sato, nu mai putea împiedica Armata Colonialã sã distrugã ultimele rãmãşiţe ale Companiei Midian. Prea multe vieţi se sacrificarã în cei şase ani de când colonia Alpha devenise focarul unei revoluţii ce ajunse sã ameninţe însãşi structura "fireascã" a Societãţii. Coloniştii profitaserã de o inflamare a conflictului dintre Psaria şi Argos ce necesitase deplasarea unui mare contingent de trupe midiene pe front, de partea Argosului.
Nu putea uita niciodatã ziua când mii de colonişti luaserã cu asalt gardurile din plasã şi sârmã ghimpatã cu toate cã atunci era doar un puşti de optsprezece ani. Ucise chiar cu mâna lui doi soldaţi dintr-o patrulã prinsã într-o ambuscadã. Auzise pe atunci despre criminali cuprinşi de remuşcãri pentru faptele lor, însã el nu simţise nimic asemãnãtor. Chiar se amuzase pe seama mişcãrilor pe care le face un corp zguduit de rafalele de proiectile.

Staţia radio îi pãcãni de câteva ori în ureche, apoi urmarã câteva ordine scurte. Îşi pipãi faţa desfiguratã în urma unui incendiu ce se petrecuse când avea numai câţiva ani apoi se îndreptã spre soldaţii pe care îi conducea. Venise vremea pentru ultimul asalt asupra ultimei fortãreţe a Companiei. Ultimul asalt dupã care urma sa vinã pacea şi o viaţã liberã.

Se târârã afarã din tranşeu, se ridicarã în picioare şi o luarã la fugã spre porţile Solonului apãsaţi de greutatea echipamentului. Vâlvãtãile Iadului cuprinserã încã o datã câmpia.

Cea de-a optzeci şi treia reîncarnare a Zeului fierbea de furie. Ştia cã se fãcuse tot posibilul pentru înãbuşirea revoltei însa asta nu îl împiedicã sã îi frângã gâtul ministrului Informaţiilor aşa cum nu împiedicase Rezistenţa sã îi ajungã în faţa porţilor.

Citea minţile celor din jurul sãu, de la servitori pânã la garda personalã, iar frica visceralã de moarte a acestora îl cuprindea şi pe el uneori. Atât de strãin i se pãruse acest sentiment încât prima oarã când simţise aşa ceva izbucnise în râs.

Acum însã nu îi mai ardea sã râdã. La fiecare declanşare a unei bobine defensive lumina din sala tronului scãdea în intensitate. Faptul cã de câteva minute se întâmpla din ce în ce mai des anunţa un nou asalt asupra fortãreţei Solon, simbolul societãţii ultimelor veacuri.

Nu durã mult pânã o explozie scuturã fortãreaţa din temelii. Poarta cãzuse iar coloniştii se împrãştiau, ca nişte gândaci surprinşi de luminã, în curţile interioare. Se ridicã brusc şi urmat de garda personalã ieşi din sala tronului.

Nu le luã mult pânã sã dea de primii colonişti. Urmã o încãierare scurtã în care şi el şi gãrzile îi uciserã pe toţi. Îl durea mâna cu care îi rupse colonistului umãrul înainte de a-l tranti la pãmânt şi a-l umple de proiectile. Nu durã însã mult şi un alt val de soldaţi îi urmã primului, apoi altul şi altul. Gãrzile tãiau şi spintecau, împuşcau şi carbonizau în stânga şi în dreapta însã pierderile în rândul lor erau din ce în ce mai însemnate. Şase oameni îi mai stãteau alãturi când ajunse în faţa încãperii ce adãpostea mecanismul Gurilor de Foc.

Cei şase i-ar fi fost suficienţi în faţa a cincizeci de colonişti însã ultimul val de rebeli aduse cu el ceva cu adevãrat excepţional: un colonist desfigurat ce sãri între gãrzile lui şi le mãcelãri pe toate, parcã, în acelaşi moment.

Fuga nu fusese niciodatã o opţiune pentru el, cu atât mai puţin acum. Ştia cã totul era pierdut însã urma sã moarã ca un Zeu, nu ca un om. Ascuns în spatele armurii aurii corpul începu sã ia decizii aproape pe cont propriu. Mâinile cuprinserã mânerele celor douã sãbii şi le smulserã din teci cu un sunet metalic, vibrant. Colonistul apucã şi el o sabie rãmasã pe jos şi se aruncã asupra lui cu forţa şi viteza unui camion. Urmarã schimburi de lovituri violente, iar el nu se putea declara decât mulţumit de modul în care i se condiţionase corpul sã le întâmpine pe cele ale adversarului fie prin mişcãri defensive, fie prin contra-atacuri.

Lupta se terminã brusc când o ploaie de gloanţe îi scuturã armura. Ce prost fusese atunci când a crezut cã lupta va fi numai între el şi colonistul fãrã chip. Privi în jos şi remarcã mâna acestuia perfect întinsã, urmatã de lama sabiei ce se pierdea undeva în propriul lui corp. Cãzu!

Sato retrase încet lama din corpul Zeului. Reuşise printr-un noroc chior sã îl aducã pe acesta din stadiul de maşinã de ucis la cel de grãmadã de fiare. Ştia însã cã sub toate fiarele se ascundea un om. Un om ce va trebui sã sufere mult pentru ceea ce fãcuse el şi ce fãcuserã înaintaşii lui. Se aplecã şi îi smulse viziera.

Chipul ascuns nu avea nimic din ceea ce se putea asocia cu un tiran. Faţa ovalã, cu trãsãturi aproape feminine, brãzdatã acum de un şuvoi subţire de sânge ce i se scurgea din gurã cu fiecare rãsuflare, pãrul castaniu a cãrui bogãţie trãda moliciunea şi îngrijirea şi ... ochii.

Ochii aceia nu îi erau doar familiari, gândi Sato cu groazã, ochii aceia erau chiar ai lui. Realizã cu groazã cã se vedea chiar pe el, fãrã urma focului pe faţã. Cel din armurã îi furase chipul. Ba nu! Era chiar el!

Întoarse muribundul cu faţa în jos, se ridicã, le spuse tuturor cã Zeul e mort şi plecã împreunã cu ceilalţi ascultând uralele de bucurie.

Cu ultimele puteri Zeul se târâ pânã în faţa panoului de comandã. Formã codul apoi îşi lãsã mâna sã cadã, moartã, pe buton. Limbi de foc izbucnirã în centrele celor mai mari oraşe, dâre însângerate brãzdarã cerul nopţii, purtând cu ele radiaţii şi moarte, şi însuşi Solonul se vaporizã în mingea de foc ce îl încojurã. În câteva minute tot Midianul deveni Pustiul Midian.

*

* *

Ghidul Midianului

Midianul este cea mai micã regiune, ca şi întindere, din Atlan, continentul cel mai Nordic al Geei. Climatul este temperat în proporţie de 75%, iar regiunea îngheţatã, nordicã, ocupã 25%. Relieful cuprinde o zonã vastã de câmpie, în mare parte propice dezvoltãrii agriculturii, tundrã dominatã de permafrost şi lanţul muntos Atlano-Carpic, cu înãlţimi de peste 6000 m, strãjuit de o parte şi de alta de podişuri înalte.

Graniţele Midianului sunt cu Psaria în vest şi sud, Argos în est şi nord şi Oceanul Îngheţat în nord-vest.

Istoria Midianului este împânzitã cu rãzboaie împotriva Psariei şi Argosului, fiind de fiecare datã aliatã cu una dintre ele. Se poate spune cã intervenţia armatã a Midianului a înclinat de cele mai multe ori balanţa în favoarea uneia dintre cele douã super-puteri aflate veşnic în conflict.

Societatea Midianului nu este cu mult diferitã de celelalte de pe cuprinsul Geei, doar asptectul economic fiind mai pronunţat datoritã suprafeţei reduse şi lipsei resurselor. Delimitarea socialã şi a drepturilor se face pe baza castelor:
- Corporatocraţia sau Conducerea, condusã de un Industriaş-Zeu, ales pe viaţã, ce are prerogative de Ministru al Relaţiilor Externe, lider religios şi Şef al Serviciilor Interne.
- Casta Militarã, principalul furnizor de protecţie internã sau forţe armate necesare expansiunii teritoriale şi întâmpinarea situaţiilor de conflict.
- Cetãţenii de Rang I, II şi III, ce ocupã funcţii în sectoarele de producţie şi servicii în funcţie de rang.
- Non-Cetãţenii, persoane ce prezintã handicapuri, idei ce contravin principiilor economice sau ce manifestã comportament anti-economic. Reabilitarea lor se încearcã în colonia Alpha, aflatã la marginea sudicã a Tundrei Midiene. Non-cetãţenii nu se bucurã de nici un drept, pãrãsirea coloniei atrãgând pedeapsa capitalã.

De remarcat cã membrii cu un coeficient de agresivitate sporit sunt recrutaţi printr-un program special în Casta Militarã. Obiceiul este datorat în primul rând populaţiei reduse din regiune.

Economia Midianului, deşi slabã pe plan intern datoritã populaţiei reduse ca numãr, este înfloritoare datoritã vecinãtãţii cu cele douã naţiuni aflate mereu în conflict. Economia are caracter monopolist-totalitar, Corporaţia Midian deţinând controlul asupra economiei în proporţie de 100%. Midianul nu deţine colonii extra-solare însã surplusul de materiale este trimis cãtre acestea prin intermediul Agenţiei Globale de Transport Spaţial.

Producţia anualã a Midianului este de : 84 mld tone resurse primare, 45 mld tone produse finite şi semi-finite şi 200.000 mld credite valorice cu acoperire în metale şi pietre preţioase provenite din tranzacţii bancare şi intermedieri de vânzãri. Ramurile industriale sunt : Industria Extractivã şi de Valorificare a Resurselor, Industria Alimentara, Industria Energeticã, Industria Armamentului iar în ultima vreme un Program Genetic cu succese aplaudate la scarã globalã.

Nici Midianul nu se bucurã de un consens al membrilor societãţii în ceea ce priveşte organizarea acesteia. Mişcãrile de rezistenţã, cu membri proveniţi în mare parte dintre Cetãţenii de Rang I şi II şi lideri proveniţi chiar dintre cei de Rang III, provoacã disensiuni şi pagube sporadic, deşi numãrul lor este controlat strict de Legislaţia Conducerii ce prevede pedepse dure. Un alt factor disturbator al vieţii economice, civilizate, sunt contrabandiştii şi piraţii ce jefuiesc convoaie sau furã bunuri din avutul Companiei spre a le vinde pentru profit altor regiuni. Pedeapsa pentru astfel de acţiuni este fãrã excepţie moartea.

Atenţie: datele din acest ghid sunt incomplete însã formeazã o imagine destul de exactã asupra reginuii Midian. Serviciul pentru Informare Comercialã şi Turisticã (SICT) va publica în curând, contra cost, informaţii mai detaliate despre aceastã regiune.

[Autor: Eeron Thali]

Ecs

E greu să simti durerea atat de acut! Ochii ei plâng iar simpla atingere a aşternuturilor reci doare precum o mie de taieturi. Singură şi claustrată în propria-i cameră încearcă sa uite de tot şi de toate, însă picaturile de ploaie ce izbesc mereu în pervaz îi deschid rănile sufletului. Amintiri fulgeratoare, îi apar in faţa ochilor, izbindu-i sufletul ca talazurile înfuriate ale marii. Si asta doare!
Doare cum nu credea ca poate sa doară amintirea unei picături de ploaie ce se scurge pe un obraz, a unei imbrăţişări calde într-o zi gri şi ploioasă sau a unui parfum dulce.

Se zvarcoleşte în pat încercand să scape de golul ce i-a cuprins trupul şi sufletul într-o menghina ce strange dureros. Blesteamă, înjură şi caută explicaţii! Nimic din ce a facut nu pare greşit! Nimic care să transforme atat de rapid “fluturii” din stomac într-o arsura.

Lacrimile îi curg pe obraji, şi parcă ard cărări pe faţa ei. In minte deşfasoară rapid amintirile celor doua întalniri ce păreau că vor deveni fundaţia viitorului ei. Cât de multe se construiseră pe acea fundaţie, câte vise frumoase, câte speranţe. Apoi totul s-a prbuşit şi a devenit un coşmar. Parcă lumina din gandurile ei l-a topit aşa cum soarele topeşte ceaţa într-o dimineaţa de toamnă. Iar odata cu el s-a mistuit şi sufletul ei.

Copilul nu mai este copil! Nu prima dragoste îi maturizează pe oameni ci pierderea ei! Stie asta, iar durerea i se transformă în ura. Urăşte ce-a visat, urăşte oamenii din jurul ei, îl uraşte pe EL dar mai ales se urăşte pe SINE caci a indraznit să viseze.

Se ridică din pat şi se indreaptă spre baie. Lumina neonului îi arde pentru cateva clipe ochii. Răceala gresiei îi inţeapă tălpile goale. Pentru cateva clipe priveşte uimită la persoana ce o priveşte de după oglinda. Ochii înroşiţi, părul dezordonat, tremurul corpului îi evocă o frunză ingalbenită lasată in voia vantului şi a ploii reci de toamnă.

Aproape inconştientă, porneşte apa rece. In câteva clipe sangele incepe sa şiroiasca în josul mâinii, spre palmă amestecat cu şuvoiul de apa. Mâna incepe sa-i tremure iar lama ii scapă lovindu-se de gresie cu un clinchet metalic.

O ceaţă parca i se aşterne peste ochi. EU, mă ridic din umbra ei şi îi mângai parul, trecător, in timp ce cade lin spre podea. Imi aşez mana peste ochii ei aproape stinşi şi îi ofer pentru ultima dată amintirea unei picaturi de ploaie ce se scurge pe obraz,a unei imbraţişări calde într-o zi gri şi ploioasă si a unui parfum dulce, înainte de a-i lua ultima suflare.

Bestia

Urletul bestiei rupe noaptea in bucati. Din spatele ochilor ei privesc neputincios. Stiu ca ii este foame deoarece stomacul meu arde de durere. O fac sa se tarasca spre marginea orasului, umbra haina a mea, caricatura a ceea ce eram inainte. Foamea ma inebuneste starnindu-mi imaginatia. Ma vad deja plutind in marea de sentimente contradictorii si sange proaspat. Trebuie sa hranesc bestia pana nu se gandeste sa se hraneasca cu mine.
Undeva in spatele meu se aud voci. Fortez bestia sa stea linistita si ma ascund impreuna cu ea in spatele unui zid. E intuneric. Aici ma simt linistit si in siguranta chiar daca ea incearca sa scape din lanturi si sa se hraneasca.
Miros de alcool. Cu siguranta un cersetor beat mort la ora asta. Exact ce ne trebuie. Este complet inconstient de ceea ce urmeaza sa i se intample. Simt mila pentru ametitul care vine pe noua carari fredonand el stie ce melodie prafuita dar dau drumul bestiei. Putin intuneric, cateva imagini fulgeratoare, satisfactie apoi imagini coerente.
Ne spalam impreuna cu sange. Ea e fericita, eu dezgustat. As vrea sa pot vomita. Ma intorc innebunit de fapta mea acasa.
Ma gandesc ca multi nu mi-ar intelege fapta. M-ar considera un monstru, asa cum mult timp m-am considerat si eu. Ei insa nu stiu nimic despre bestie, despre foamea ei pentru carne si nu stiu nimic despre mine si despre foamea mea de sentimente. Cand ne hranim doar asa putem fi pe deplin multumiti, ea devoreaza corpul iar eu sufletul. As vrea sa fie altfel, dar nu exista alta cale.
Ajungem la marginea padurii. Aici este casa noastra de cand a aparut pentru prima data in viata mea in urma cu 2 ani. Ne ascundem de restul lumii. Desi e feroce, ea se teme de oameni.
Prin mirosul de putreziciune umeda al padurii simt parfum de carne curata. Ochii mi se incetosaza. Vrea sa ucida de data asta si nu prentru a se hrani. O va face din placere. Alergam prin padure. Din spatele unui copac uscat o zaresc pe ea. O zeita a luminii, alba ca laptele. Ma ingrozesc cand ma gandesc la ce i se va intampla daca las bestia sa scape. Corpul ei splendid nu merita atingerea noastra.
Ma fortez sa ii rezist. Lanturile se intind. Se intind si se rup. Dumnezeule, e ca si moarta. Putin intuneric, cateva imagini fulgeratoare, satisfactie apoi sufocare. Realizez intr-o clipa ce mi se intampla. Ma inec in gandurile ei, in suferinta ei, in sinuciderea ei.
Bestia se scurge din mine si se taraste in ea. In locul bestiei ramane un cadavru plin de suferinta. Nu va mai temeti de mine, sunt mort acum.

4 Ziduri

Deschid un ochi, il inchid la loc apoi ca sa ii deschid apoi pe amandoi. Constat cu uimire ca nu mai sunt in camera mea. E o camera simpla cu pereti albi, cu un pat, un scaun si o masa. Nici o fereastra, doar o usa, simpla si scorojita de timp. Trag tare de ea. E inchisa. Incerc sa imi amintesc cum am ajuns aici. Nu stiu daca e noapte sau zi, caci neonul de pe tavan nu imi zice nimic. Intru in panica. Caut infrigurat o cheie in camera. Sub pat, sub saltea. Daca e o gluma, e o gluma tampita. Nu gasesc nimic care sa ma ajute. Ma asez deznadajduit pe scaun, poate voi gasi o solutie. Atunci observ. Masa are un sertar. Il deschid si vad cheia, solutia mea salvatoare. O iau si o bag in usa. Se aude un declic si usa se deschide. In fata mea se profileaza un zid de caramida. Parca aud voci. Bat cat pot de tare in zid, arunc in el si masa si scaunul si patul dar parca nu ar fi caramida ci otel. Nu sare nici macar o aschie. Strig dupa ajutor pana nu mai pot. Ma intind ostenit in pat, poate voi gasi o solutie. Adorm.
Ma trezesc agitat la sunetul ceasului desteptator. Uf! A fost doar un vis. Deschid vesel ochii dar imi vine sa urlu cand vad ca sunt in aceeasi camera. Cu peretii vopsiti in negru de data asta si cu ceasul desteptator, propriul meu ceas, asezat pe masa. Usa este iar inchisa dar masa nu mai are nici un sertar desi as putea sa jur ca este aceeasi masa. Ma uit iar sub pat si supriza este ca gasesc cheia sub un picior al lui. O iau si deschid usa. Zidul nu mai este dar dupa usa nu se ascunde altceva decat camera vopsita in alb, ravasita, asa cum am lasat-o data trecuta. Timpul trece iar eu nu stiu cu siguranta daca este zi sau noapte, ceasul ala ar putea sa minta. Ma intind pe patul ravasit. Adorm.
Ma tem sa mai deschid ochii. Desteptatorul suna. Fac un efort si trec de instinctul de a tine ochii inchisi. Sunt in camera mea. Ma uit la usa si acum stiu ca dincolo fie este un zid, fie este o alta camera identica cu camera mea.

Cimitir

Sorb incet pe nari aerul linistit al serii. Rezemat, sprijin zidul cimitirului din oraselul meu mic. Am nevoie de liniste si nu cred sa existe loc mai linistit ca asta. Sunt departe de zarva monotona acum, sunt departe de stresul cotidian.
Nu am baut inca, gandesc pipaind sticluta de vodka din buzunarul hainei, asta e pentru mai incolo.
Intru pe poarta din fata flancata de doua clopotnite. Cerul luminos de mai devreme se inroseste si peste copaci vad soarele ce vrea sa apuna.
Trec linistit printre crucile de la intrare, alea vechi din marmura neagra, si ma indrept spre cele mai noi, ale celor ce i-am cunoscut. Aici imi fac o cruce, aici sarut o alta si parca ma simt mai bine. Cu mortii e altfel, ei nu iti cer nimic.
Ce repede trece timpul aici!Ma indrept spre monumentul eroilor, eroi ai unei natii pe care nu de mult am tras-o in piept, tara "pretina" de altfel.
Ma asez acolo si prind curaj. Asa ca ma avant cu toata forta in ... sticla cu vodka. Beau prima jumatate cu inghitituri mari de parca as fi dupa o zi de plaja si mi-as racori gatul cu apa rece. E mai bine acum! Universul mi se deschide. Stau intins pe spate, privesc stelele si ascult linistea. Totul e calm.
Aud un caine cum urla pe undeva. Cred ca e ala negru de care m-am speriat ca prostu' data trecuta. Am auzit de la niste prieteni, care obisnuiesc sa frecventeze ca si mine cimitirul pe timpul noptii, ca dulaul e nelipsit in zona. Nu da din coada si nici nu maraie pe nimeni, nu mananca orice i-ai ad si daca te apropii de el o ia la fuga de rupe pamantul. Nu stiu cum naiba dar am dat nas in nas cu el. S-a uitat la mine cu niste ochi plansi si a trecut mai departe.
Un vanticel incepe sa adie. Poate ca-s un pic prea beat fiindca mi se pare ca un singur copac isi misca frunzele iar cei din jurul lui sunt inghetati. Ce aiurea si ce misto in acelasi moment. De asta vin aici. Intunericul joaca intotdeauna feste reusite cand il ajuti cu alcool.
Aud pana si voci. Nu! E doar una, de femeie. Ma ridic si ma uit in jur. Prind cu coltul ochiului o miscare, ceva alb in stanga mea. Ma uit atent. Nimic! Ce naiba? Din nou! De data asta in dreapta. Vantuletul ala de mai devreme inceteaza brusc.
Cad in fund. O femeie imbracata in alb sta intre mine si poarta. Sta acolo si ma priveste trista. Misca din buze de parca ar vrea sa spuna ceva dar nu aud nimic. Ma intorc cu spatele la ea, caci nu o mai pot privi, dar ceva ma ridica de par in picioare si ma intoarce. E langa mine, imbracata in rochie de mireasa, vad acum, iar obrajii ii sun brazdati de paraie de lacrimi.
Nu stiu ce sa fac. Sunt fata in fata cu ea si nu stiu ce sa fac! Ce o cauta la ora asta aici? Intinde o mana spre fata mea dar o opresc apucand-o de incheietura. Ii simt raceala cadaverica.
Asteapta ceva de la mine. Ma priveste cu ochii tristi si stiu sigur ca imi cere ceva, ceva ce vine fara voia mea. Ma indragostesc instantaneu de ea, de chipul ei, de trupul ei, de sufletul ei, de tot ce inseamna ansamblul asta. Gasesc in femeia asta tot ce am cautat aici.
Imi scapa un "te iubesc" de pe buze. Mi se topesc picioarele si cad. Adorm sau lesin!
Treptat incep sa-mi revina simturile. A fost o noapte grea. De schid ochii. La doi pasi de mine zace mort cainele negru.

Casa

Un punct de lumina ma scoate din lumea viselor. Sunt leoarca de sudoare si inima imi bate nebuneste. A fost doar un vis rau, incerc sa ma conving singur. In fata canii de cafea si a fumului inecacios de tigara realitatea zilei de azi incepe sa se contureze imbietor. Azi scap de igrasia din camin si primesc in schimb o garsoniera micuta ce a apartinut defunctei mele matusi, o femeie uscata ce a avut destul suflet bun incat sa ma creasca timp de un an. Copilaria mea a fost presarata cu imagini si nume de rude ce si-au facut obiceiul ciudat de a ma pasa una alteia, dupa ce din momentul in care au murit parintii mei.
Pornesc cu geamantanul meu jerpelit pe strada umeda. Prin cap incep sa mi se perinde amintiri vagi, cetoase chiar, despre locul in care ma duc. Au trecut mai bine de zece ani de atunci. Complexul de apartamente cu doua etaje mi se profileaza in minte, la fel si locul de joaca din spatele sau plin de praf si fericire. Zambesc si grabesc pasul.
Am ajuns. Locul asta imi da fior dintr-o data. E o senzatie trecatoare pe care o alunga gandul la mostenire. Intru in cladirea veche si gri. Iar apare senzatia aia ciudata. Urc incet pana la apartamentul de la primul etaj. Ma gandesc ca locul asta nu mai are nimic din veselia de alta data. Emana acum tristete si aer de vechi.
Deschid usa cu cheia lasata de avocat sub pres. Imi este atat de somn. Fumez o tigara si ma intind pe canapeaua ce mi-a fost pat timp de un an. Adorm aproape instantaneu.
Deschid ochii speriat. Mi s-a parut ca aud voci de copii. Se aude acum doar ploaia pe pervazul ferestrei. Afara e intuneric. Nimeresc din prima intrerupatorul iar un bec slab (acelasi bec slab de cand eram mic, imi trece prin minte) inunda incaperea cu lumina galbena si prafoasa.
Arunc o privire in jur. Nimic nu pare sa se fi clintit de la locul lui in ultimii zece ani. Stiam ca matusa-mea, o vaduva cam scortoasa in felul ei, tinea la lucrurile ei dar nici chiar assa. In afara de iluminat si de radioul vechi casa asta arata ca la 1800 toamna. Eh, asta o sa se schimbe . Deschid radioul ca sa ascult stirile. Mananc niste ramasite de mancare ramase de azidimineata si imi arunc un ochi, plictisit, peste cursuri. Maine e duminica!
Aud niste soapte ciudate. Soapte cunoscute. La inceput nu imi dau seama de unde vin. Caut cu auzul sursa si o gasesc langa radio. Pe semne am adormit cu el deschis. Ma ridic sa-l opresc dar sunetele inceteaza brusc. Zorii inunda cu lumina lor cenusie camera. Imi aprind o tigara si o fumez pana la filtru. Realizez ca sunt al naibii de plictisit. O sa ies un pic. Ma imbrac rapid si ies. E atat de liniste aici de parca nu ar mai trai nimeni. Ma indrept spre locul de joaca. Este imaginea universala a unui loc de joaca dar pentru mine e incarcat de amintiri. Uite! Pe bancuta aia statea statea Danut, baiatul vecinilor de palier. Sarmanul era bolnav de ceva ce ii macina corpul si nu ii permitea intelectului sa depaseasca varsta de 2 ani. Un biet copil chinuit ce si-a gasit sfarsitul inecat cu o jucarie chiar aici pe banca. Imi amintesc de parca ar fi fost ieri. Parintii il lasasera aici ca de obicei fiind ocupati cu munca. Cand vecina ce se ocupa de el a coborat sa il ia la masa a descoperit tragedia.
Ma asez pe banca si parca ma lipesc de ea. Dumnezeule! Ce se intampla? Corpul incepe sa-mi tremure si mii de ace imi strapung tamplele. Doare atata de rau! Totul devine negru si nu imi mai aud nici macar respiratia.
Deodata totul revine solid, palpabil. Ma ridic buimac si constat ca mi-a sangerat rau nasul. La naiba! Ce o mai fi fost si asta? Sunt sleit de foame.
Urc in casa si constat cu stupoare ca am fost plecat doar un sfert de ora. Ma uit in jur caci simt ceva schimbat. Caut cu ochii cascati schimbarea, iar ei imi cad exact langa radio. Jucari cu care s-a inecat Danut! Ce dracu? Asta nu era aici ieri! Sau era? Cum naiba nu am vazut-o? Lumina aia tampia! Asta e!
Ma reped pe scari catre iesire si zbor catre primul magazin. Ma intorc si desurubez becul ala slab de parca mi-ar fi cel mai mare dusman. Trag de el in draci ca sa iasa din lacas. Dar ce cauta jucaria aia aici? Poate nu e aceeasi, poate e alta! O ridic si ma uit la ea. E aceeasi, are urmele de dintisori intiparite pe ea.
Zgomote din celalalt apartament imi distrag atentia. Un barbat tipa iar o femeie plange in hohote. Las jucaria jos si ies pe culoar. Tipetele sunt mult mai clare. Bat in usa vecinilor cu gandul de a calma spiritele. Usa se deschide de la sine. Din capatul opus al holului ma privesc un barbat si o femeie cu ochii inrositi de lacrimi. Femeia ma chiama prin semne. Ma supun chemarii si ma indrept spre ei. Ma impiedic cumva si cad. Simt podeaua cum ma inghite si imagini cu Danut in viata incep sa mi se perinde prin fata ochilor. E mare si inspaimantator. Vrea sa ma ia cu el. Unde? Nu stiu! Urlu cat pot de tare sid eschid ochii. Un batranel, pesemne administratorul caci astia arat toti la fel, se uita la mine mirat. Tac. tac si astept! Ma saluta el primul si imi spune ca a auzit tipete. Ce caut eu aici? Apartamentul asta e gol de ani de zile. Parintii lui Danut nu au mai suportat si au plecat. Ma intreaba cine sunt si ce caut aici. Ii explic ce si cum iar el bufneste in ras. Ma lasa sa ies si trage usa dupa el. Imi recomanda un cei si multa odihna.
Ma intorc in camera ravasit. Ce dracu a mai fost si asta? Aprind lumina dar beculi meu cel nou ii arde filetul ca o lumanare si apoi explodeaza intr-o ploaie de cioburi. Unde naiba l-am lasat pe ala vechi? Ma duc langa radio sa-l caut. Jucaria nu mai e acolo. In spate se aude un sunet vag de picioare tarate.
Ma apuca groaza cand ma intorc. Danut sta pe patul meu in capul oaselor. Deschide larg gura cu dinti mici si ascutiti si scuipa o groaza de cuvinte impleticite si fara sens. nu inteleg decat unul si imi e de ajuns: "Ucigasu-le".
Stavilarele mintii se rup si amintirile incep sa curga. Imi vad propria mana cum indeasa jucaria in gura copilului, aud propriul ras ascutit si rau, simt saliva cum mi se scurge pe maini.
O iau la fuga sa scap. Deschid usa si ies. Aerul rece imi taie avantul. Usa mea este geamul de la balcon. Te-ai razbunat copile, gandesc in timp ce cad si brusc lovesc solul.
Afara incepe sa ninga peste tot.

In Crater

Ingramadit sub mormanul de cadavre astept un sunet.E prea liniste aici in crater. Artileria a tacut, gemetele au incetat caci nimeni nu cred ca mai e in stare sa scoata un sunet.
Noi cei raniti, lasati in voia viermilor in "no man's land" nu avem decat delirul rezervat. Delirul si crampeie de amintiri stropite din belsug cu sete. Cel de langa mine a murit acum cateva clipe lasand in urma orice senzatie de frig, de durere, de disperare. Incepe sa nu imi mai pese iar asta e sigur inceputul sfarsitului. Oricum de la rana ce imi sfasie stomacul nu mai am nici o speranta. Inteapa ca toti dracii acum ca nu mai am pic de adrenalina in sange. O sa fiu si eu in curand un nume pe un zid.
O sa incerc sa ies acum din crater. Nu stiu ce rost mai are dar ma ridic in capul oaselor si pasesc usor spre buza. Inca ma mai tem de inamicul meu, omul. Omul ce nu a fost pe deplin zdrobit de ura celor de partea mea. Omul pe care nu am reusit sa-l suprim dar a reusit sa imi faca pocinogul cu gaura din burta.
Nimic!Liniste si bucati de carne. Trec de primul transeu, ultimul sapat de noi sub ploaia de metal. Umbre ale celor ce au fost candva animati de un sulflet imi trec prin fata ochilor. Aici am trudit NOI cei fara de scapare. Imi dau lacrimile cand ma gandesc la ei, la noi. Cu ce am gresit ca sa fim sfartecati in halul asta?Oare Dumnezeul la care ne-am rugat ca prostii, plini de sperante desarte, nu ne-a auzit? Imi trece prin cap gandul ca ailalti s-or fi rugat mai mult ca noi!Ce stupid! Dumnezeu a murit in nesimtire!
Deodata aerul se umple de miros de carne arsa!In spatele meu apare o flacara care pare sa arda tot in cale. Sunete de bocanci si zanganit de arme vine dinspre locul unde erau transeele inamice. O iau la fuga! In urma mea zgomotul creste iar acum deslusesc soapte. Simt caldura flacarii cum usuca aerul si imi topeste plamanii. M-am hotarat sa mor. Ma intorc sa imi intalnesc destinul dar in urma mea nu e decat noapte si liniste!
De jumatate de ora am nuamai vedenii. Fapturi fantomatice imbracate in alb trec furis prin intuneric. Unele se apropie de mine dar nu le deslusesc nici macar formele. De ce eu? De ce mie? Incep sa strig disperat dupa ajutor dar noaptea imi inghite strigatele! Ma inec in suvoaiele de sange ce imi curg printre buze si brusc incetez sa mai strig caci il simt aproapte!Soldatul negru!Pe asta nu trebuie sa il alertez. Daca ma simte sunt ca si mort. Ma pun pe burta desi gaura mi se umple de pamant si isi cere portia de durere. El vine chiar spre mine cu pasi apasati strivind tot in cale, capete, membre, corpuri. S-a oprit chiar langa mine. Inchid ochii si incep sa spun o rugaciune uitata de zeci de ani si aparuta acum de cine stie unde. "Inger ingeras",pleaca!!!,"ajuta-ma",Doamne fa-l sa plece!!!,"in clipa de rascruce", dispari mizerie!!! ...
Deschid ochii!Nu mai e nimic langa mine. Ma ridic si o iau la fuga dar ma impiedic ca prostul de o bucata de metal. Aerul incepe sa vibreze de parca m-as fi impiedicat de un clopot. Il aud cum se intoarce in fuga dupa mine. Alerg! Nu imi mai pasa de rana, nu imi mai pasa de durere, fug cum nu am mai fugit in viata mea. Bestia urla in urma mea iritata probabil de refuzul meu de a ma lasa prins. Ma impiedic de gardurile de sarma ghimpata dar alerg in noapte. Ma opresc doar cand simt haul de sub mine. Prea tarziu, cad, cad fara oprire spre un fund de groapa ce asteapta nesatul sa ma striveasca si sa ma inghita.
E lumina aici, in groapa mea de transeu. Aud vocile medicilor. Incerc sa le zic ceva dar parca am buzele cusute. Nu iese nici un sunet. Ii vad deasupra mea! Discuta detasat dar parca inciudati de ceva. Aud doar "uita-te la asta, saracul,a incercat sa iasa din crater dar n-a reusit sa insele moartea, Dumnezeu sa il ierte". Cerul devine negru si ma soarbe spre el!Dumnezeule cat te urasc!

Minciuna

Seara de Craciun! Masa in familie! Program TV prost. Ascult in camera mea ultimul album "Kreator". Suna cineva la usa! Colindatorii pulii mele ... sunt sigur. Ma duc sa raspund. Am chef de scandal.
Deschid usa si incerc sa iau o poza de "ce mortii matii vrei?". In fata mea sta un tip mic, imbracat in negru cu o palarie de pe vremea lu' Pazvante cu iz de Burebista. Ma uit la el, el se uita la mine prin ochelarii mari.
Il intreb cat pot de sictirit "Ce vrei?" iar el imi raspunde pe un ton extrem de ciudat : "toata familia ta e moarta". Ma caca un ras infect, trebuie sa fie o greseala, doar ce am luat cina cu ai mei. Ii inchid usa in nas si ma duc la mine in camera. Ii aud pasii tarshiti pe scari. Ce idiot! Cine stie cui ii murisera parintii si idiotul vine si imi zice mie.
Ma ridic subit! In casa nu se mai auzeau voci, nu se mai auzea miscare, doar televizorul mergea la volum mic. Era ceva ciudat cu piticul ala!
Ma duc in sufragerie si ii vad pe ai mei stand nemiscati in fata televizorului. Un cascat lenes taie linistea. SUnt ambii teferi. Idiotul ala chiar a gresit. Incep sa rad iar. Le povestesc si lor. Dar povestea nu-i amuza de loc. Ce e cu voi oameni buni?
Taica-miu se ridica si imi spune sa ma asez. Imi spune incurcat ca ala avea dreptate. Ca familia mea murise in urma cu 17 ani intr-un accident de masina, ca sunt infiat si ca ii pare rau ca nu a putut sa imi spuna chestia asta pana acum.
Ma intorc la mine in camera, dau drumul la muzica, ma asez in pat si astept sa se termine visul asta idiot. Din pacate nu reusesc decat sa adorm!

Calatori

Poarta se deschise şi Kigami trecu în aceastã lume încãrcat cu obiecte ce aparţineau Lumii de Dincolo. Cu simţurile amorţite se aşezã pe iarba umedã aşteptând ca echipa de recuperare sã detecteze semnalul emiţãtorului şi sã îşi facã treaba. Niciodatã porţile nu se deschideau în acelaşi loc. Aveai mare noroc dacã reuşeai sã ieşi la mai puţin de cinci kilometri faţã de locul unde intrasei pe poartã, cu toate cã în Lumea de Dincolo poarta pe care intrai nu se închidea pânã nu ieşeai şi cu atât mai mult, nu îşi schimba poziţia. De aceea Calãtorilor oficiali nu li se permitea sub nici o formã sã piardã din ochi poarta sau sã se aventureze prea departe. Nu se ştia ce poate trece prin ea.

Toţi aveau câte o explicaţie pentru Lumea de Dincolo, însã nimeni nu putea preciza cu exactitate ce era cu adevãrat. La început s-a crezut cã este un teritoriu ce ţinea de mitic pânã când porţile au început sã se deschidã în vãzul tuturor, pe întreaga planetã. Mulţi au fost cei mânaţi de curiozitate, impulsuri religioase sau purã stupiditate sã treacã prin porţi. Puţini însã au fost cei ce s-au întors de acolo.

Poveştile venite împreunã cu cei câţiva supravieţuitori variau în detalii precum legendele despre acea Lume. Se vorbea despre un infern scãldat în foc în care viaţa nu avea ce cãuta, pentru alţii era o lume populatã de creaturi monstruoase iar unele poveşti relatau chiar despre o câmpie întinsã la nesfârşit în care domnea o linişte totala sub un soare roşu şi mic.

Împreunã cu poveştile au început sã aparã şi obiecte cu forme ciudate şi utilizãri necunoscute la acea vreme. Asta pânã oamenii de ştiinţã ai Corporatocraţiei nu au intrat în posesia lor. Ziarele de acum douãzeci de ani prezentau de exemplu efectele Florii, aparent o plantã ce creştea numai în Lumea de Dincolo. Odatã ingeratã trimitea corpul într-o comã profundã ce dura exact doisprezece zile. Pacientul revenea la viaţã cu organismul întinerit, vindecat de orice boalã şi cu un coeficient de inteligenţã sporit considerabil. Când cercetãtorii au analizat compoziţia chimicã a plantei pentru a determina ce anume cauzeazã efectul de întinerire au realizat cu stupoare cã planta nu avea în compoziţie materie organicã bazatã pe carbon, ci pe un element chimic necunoscut ce se comporta asemãnãtor acestuia însã imposibil de replicat în condiţii de laborator. Ceea ce ziarele vremii uitau sã relateze era cã şapte pacienţi din zece fie decedau în primele şapte luni dupã experimente, fie nu ieşeau niciodatã din comã.

La cinci ani dupã apariţia spontanã a primei porţi în mijlocul unei parcãri auto, acestea au încetat sã mai aparã. Au urmat paisprezece ani de critici, acuze şi chiar rãzboaie între membrii Corporatocraţiei, bazate în mare parte pe informaţiile despre obiectele ce trecuserã pragul dintre cele douã lumi şi a tehnologiilor derivate din acestea. Epoca prezentã a ajuns prin urmare sã fie sub controlul a şase Corporaţii majore însoţite de acoliţi, Companiile Secundare.

În urmã cu un an însã toatã situaţia luã o nouã întorsãturã. Porţile începurã se se deschidã din nou. De data aceasta însã în zone restrânse şi complet invizibile celor mai mulţi oameni. Mii de soldaţi ai Corporaţiilor au înconjurat zonele respective, facând accesul aproape imposibil celor din afarã. Urmatorul pas a fost indentificarea şi angajarea Cãlãtorilor, singurii ce puteau sesiza porţile.

Li se spunea Cãlãtori deoarece traversau spaţiul acestei lumi mergând prin spaţiul alteia şi pentru cã dupã fiecare cãlãtorie pãreau schimbaţi, mai închişi in ei decât înainte, poate chiar mai înţelepţi.

Kigami era un infractor şi un liber profesionist în acelaşi moment. Se infiltra în zonele pãzite, pândea uneori cu zilele un portal, trecea prin el, strângea ce îi era la îndemânã apoi se întorcea în lumea lui, departe de locul unde trecuse în Lumea de Dincolo. La întoarcere activa un emiţãtor, iar o echipa de recuperare îl ridica şi îl conducea cãtre Zik, contrabandistul local. Nu ştia cu siguranţã unde ajungeau obiectele aduse de el, însã bãnuia cã printre clienţii lui Zik se numãrau Companii Secundare ce urmãreau sã îşi rãstoarne stãpânii sau chiar alte Corporaţii ce plãteau bani buni pentru obiecte inedite. Oricum nu îi pãsa atâta timp cât îi intrau destui bani în buzunar.

Cele mai comune obiecte ce veneau din Lumea de Dincolo erau Florile, Acele de Albina, nişte obiecte metalice, extrem de ascuţite cãrora nimeni nu le ştia scopul precis şi Scoicile, facute dintr-o piatrã ce îşi schimba culoarea în funcţie de emoţiile celui care o atingea. Preţul lor varia între 5$ şi 20$. Cu adevãrat valoroase erau însã obiectele rare sau unice. Kigami avuse la un moment dat norocul sã gãseascã o Bilã de Cristal, obiect rar fãcut dintr-un material imposibil de distrus indiferent de forţa aplicatã asupra lui sau de substanţele chimice în care era scufundat.

În acea zi era însoţit de un alt Cãlãtor, al cãrui nume nu şi-l mai amintea. Acela fusese cel ce descoperise Bila înconjuratã de trei Nuiele, un soi de raze luminoase suspendate în aer fãrã o sursã de origine evidentã. Neglijent, atinse una şi cãzu imediat secerat. Kigami îşi incercã şi el norocul şi reuşi sã extragã Bila, evitând în ultimul moment o Nuia ce îşi schimba poziţia. Câştigã o groazã de bani de pe urma ei, donând o micã parte unei Biserici pentru pomenirea colegului ce murise. Cãlãtorii aveau un cod al onoarei ce funcţiona exclusiv între ei.

Recuperatorii ajunserã lângã el. Învingând pentru câteva clipe oboseala aruncã sacii plini de Ace de Albinã şi Scoici în spatele camionului descoperit, apoi urcã şi el şi adormi legãnat de maşina în mişcare, sub un cer gri din care picurau lacrimi mici şi dese.